Am deschis ochii o clipita si am vazut o lumina alba in fata mea, ca un reflector urias ce avea sa imi vegheze somnul. Am incercat sa imi rasucesc capul, dar toate miscarile imi provocau o durere insuportabila in intregul corp. Un miros apasator, de medicamente imi inunda caile respiratorii si imi simteam ochii cum se inchid incet, incet.
-S-a trezit, fata mea, s-a trezit! Doctore..
Auzeam multe voci, rotindu-se in jurul meu, voci planse de ore intregi,unele infundate in capat de salon, altele clare langa urechile mele. Ochii mi se roteau in cap precum o ruleta si incepeam sa ametesc.
-Scumpa mea copila, ma auzi? Vai, accident nenorocit, blestemat sa fii!
Accident? Ce accident? Aaa, cum? De ce nu am murit? Am fost in coma? Oase rupte? AUU!
Auzeam aparatul de langa mine, cel ce imi masura pulsul inimii, incepea sa o ia razna.Simteam o durere puternica in piept, in inima.Incepeam sa imi pierd cunostinta si parca ma vedeam intr-o rochie alba undeva asezata un fel de cutie mare de lemn.Un sicriu frumos,negru ca si abanosul, aranjat cu dantele si saten alb.
Ii simteam pe toti, pipaindu-mi corpul, aranjandu-mi parul si hainele. Nuu..vroiam sa le spun ca nu sunt moarta, de ce vor sa faca asta? Ce se intampla? Ii auzeam, ii puteam simti, nu era destul de real? Nu aveam cum sa visez.
.............
Era prea liniste, incercam sa ma zbat sa deschid ochii din nou, sa pot vorbi sa le spun ca inima mea inca mai bate, dar ma temeam ca era mult prea tarziu. Agonie ... si inima mi-a zdruncinat intregul piept si am respirat zgomotos, ochii iesindu-mi din orbite. Vedeam, negru in fata ochilor si ma puteam misca, dar eram intr-un spatiu mult prea mic. Ma sufocam din ce in ce mai tare, lipsa de oxigen ma afecta. Zbieretele mele nu cred ca ajutau prea mult, oricum nu avea sa ma auda nimeni. Incepeam din ce in ce mai mult sa vad lumina,persoanele dragi si doar acum simteam ca mor cu adevarat...avea sa se sfarseasca..si totusi nu am incetat sa lovesc placa de lemn.
Am auzit o voce, mai multe. Cineva avea de gand sa ma salveze.. eram fericita..zambeam si in acelasi timp speriata, surprinsa. Era intuneric si puteam respira, i-am atins fata transpirata de sudoare si am simtit un fior pe sirea spinarii. Era frumos si am inceput instinctiv sa cant un cantec, stiam ca era de adio, dar nu puteam sa plec fara el. Apoi ochii mi s-au dat peste cap, si am inceput sa ma zbat, din ce in ce mai tare.. pana cand pulsul mi-a slabit de tot si am cazut pe genunchii celui care m-a salvat in zadar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu